Căcâlă

            Bibu Coman, zis Căcâlă, avea doi boi: Priam și Nărodu.Unul de „hăis”, celălalt de „cea”.  Zicea lumea că erau cei mai mari boi,din zece sate-nvecinate. Priam era negru și fioros iar Nărodu era gălbui și era ciacâr, cu ochiul stâng verde și celălalt albastru.Boul ăsta avea o privire…bovină, caldă și luminoasă.Numai rău nu părea a fi, bietul bou.

            După vorba că, așa cum e turcul,tot la fel e și pistolul,așa și stăpânul boilor,Bibu Coman, era o huidumă de vreo 150 de kg.,înalt cât cumpăna fântânii, împodobit cu o chelie ca luna plină, de ți se părea, vara, că e înconjurat de o aureolă desenată de soare cu sfințenie. Cu profilul lui de butie, Căcâlă, umbla mai tot timpul anului îmbrăcat într-un cămășoi de in, lung, până dincolo de genunchi, cusut pe la guler, pe la mâneci și o țâră pe spărtura pieptului,cu flori, cu muște și cu desene fantastice  sau tradiționale, meșterite  cu arnici roșu, galben și negru. Păreau niște brâuri țărănești, mari, pe măsura cămășoiului, puse acolo să contrasteze, într-un fel ciudat, cu restul acoperământului, care fusese alb, numai în ziua în care i l-a terminat de cusut nevasta proprietarului, Nela lu’ Hodoroagă, după cum i se spunea lui taică-său. Iarna, pe sub cămășoi, mai purta niște nădragi negri, de dimie, cârpăciți peste tot, care se încăpățânau să-i țină de cald posesorului însă vara, amintiții nădragi, dispăreau din peisaj,Căcâlă purtându-și cămășoiul direct pe pielea goală.

            În comparație cu el, biata nevastă-sa, redenumită după căsătorie,după obiceiul locului, din Nela lu’Hodoroagă ‒Nela lu’Căcâlă, era o mână de om (sau de femeie), că abia îi ajungea lui Bibu până deasupra buricului. Era ogârjită, cu fața arsă de soare și pătată pe la frunte, cu părul rar și lipicios, lăsat  să cadă, în dezordine,  în bucle cânepii, spălăcite, de-o parte și de alta a feței, scurse  slinos, ca lăturile, de sub basmaua înflorată. Ansamblul descris aici, conținea o figură, desprinsă parcă din plăsmuirile zugrăvite pe post de sfinți, de către pictorii vechi de biserici pe iconostasuri, fiind alungită și o idee strâmbă, către dreapta, cu gura zgâită într-un zâmbet hidos, permanent, după ce-i rupsese calul lui taică-său falca stângă, cu copita, când era mai tânără și biata femeie, apucase să se vindece așa. Barba îi era ascuțită și despicată spre vârf ca o rangă și, cum femeia se afla pe la vreo cincizeci de ani, îi crescuseră  pe ea o cunună de floci gălbui, răsuciți și chiar grizonați, unii dintre ei, pe care deținătoarea nu se sinchisea nicicum să și-i smulgă ori să și-i taie, de-ți venea să crezi că-i ține așa dinadins. Avea sprâncenele stufoase ca o cucuvea,sburlite și arcuite spre rădăcina nasului, coborâte, în clin, către urechi ‒ bolte ciudate, păroase, sub care tronau doi ochi mici și sclipitori, vioi dar ciacâri, întocmai ca ai boului Nărodu.

               De multe ori, Căcâlă o mai otrăvea pe biata femeie și-i reproșa:

       ‒Fă, ‘tu-ți așa- și- pă- dâncolo, parcă nu-mi pare rău că nu ai făcut copii cu mine. Când mă uit la Nărodu și văd cât de bine semănați, câteodată mă gândesc că el e copilu’ tău, că prea e la fel de urât și dă bleg ca tine.

          Biata femeie ofta și nu zicea nimic. Încerca să-l fixeze cu privirea, să-l săgeteze a reproș, lucru nu tocmai ușor pentru ea, având în vedere că, săraca, avea și privirile încrucișate către vârful nasului. Era tăcută și abia mormăia câte un răspuns, la bodogănelile lui Căcâlă, preferând să-l înjure în gând, liberă și cu poftă, de morți, neamuri și Dumnezei.

                Când plecau cu boii în sat ori la muncă, Nela mergea pe jos, pe lângă boi, iar butoiul de osânză de Căcâlă  se așeza în căruță. Vara, când se deplasau așa, Căcâlă avea mare plăcere să-și ridice poalele cămășoiului și să lase să-i intre la boașe aerul cât de cât răcoros, printre rosturile celor trei blăni late și groase de jugastru, care țineau loc de fund al căruței. Își ascundea chelia sub o pălărie roasă de paie, găurită ici-și-acolo și zâmbea tâmp și candid, de sub ea, când aerul răcoros îi mângâia bărbăția și anexele.

                   Într-o astfel de zi, când mergeau în felul descris mai sus, dinspre Pițigaie spre Burlui, se întâlniră pe drum cu nunta. Se măritase Măria lu’ Stăimereu cu Gogu lu’ Cipic și acum venea mireasa cu alai la fântâna lui Oprițescu, să facă obiceiul udatului. Nela, cum a ochit alaiul de nuntă, s-a gândit să evite întâlnirea și a făcut hăis cu boii, pe ulița lui Pâtpâdâc. Nici nu apucase bine să termine manevra, că odată îl auzi răcnind, ca din cazanul dracilor, pe Căcâlă:

      ‒ Ceeaaaaaaa!ceaaaaa boii, Ioanăăă, că-mi prinsăși coaiele-n blană!...

                 Biata muiere s-a uzmit, cu toată puterea ei, către Nărodu, care l-a împins pe Priam și s-au smucit amândoi spre cea, eliberîndu-i bijuteriile lui Căcâlă. Femeia asta, pentru care râsul era o delicatesă, când îi văzu ochii beliți de disperare lui bărbatu-său, o bufni un râs diabolic și eliberator, chintesența tuturor suferințelor sale înăbușite și bine ascunse. Râdea în sughițuri, se  ținea cu mâinile amândouă de burtă și îi curgeau, și mucii, și lacrimile. Se înroșise la față, căpătând un aer tineresc iar lumina asta, aprinsă pe chipul ei, o făcea puțin mai frumușică.

                În timpul acesta, cum s-a văzut eliberat de strânsoarea crudă, huiduma de Căcâlă a sărit‒glonț din căruță, și-a ridicat poalele cămășoiului în brâu și căuta disperat ceva rece sau ud, încercând să-și liniștească durerea. Și, cum singura și cea mai apropiată sursă de „rece” și „ud” era apa din ciutura, cu care venea să ude mireasa, Căcâlă se repezi, înnebunit și orbit de durere, ii smulse miresei găleata din mână și începu să-și arunce, cu snopul de busuioc , cu apa binefăcătoare pe sensibilul loc vătămat, zâmbind mulțumit, indiferent la râsetele și chicotelile din jurul lui. Dintre  martorii evenimentului, ăia mai tineri râdeau nebunește, mireasa leșinase, de formă, că, vezi Doamne, ea nu mai văzuse mătărângi, cu toate că se uita pe sub ochi, să vadă minunăția, iar babele și muierile, mai trecute prin viață, din alai, își făceau cruce, scuipând în sân, ținându-și cu greu râsul, dar nu-și dezlipeau niciuna ochii de pe podoaba lui Căcâlă, pe care o priveau admirativ ca pe-o znamenie. Una mai hâtră și mai curajoasă, Marița lui Coredie, îndrăzni și zise:

        ‒ Auzi, fă? Să fiu a dracu’ cu tătășeii lu’ tata, acum înțeleg eu, de ce a stat o viață strâmba asta  de Nela, cu urâtania  de  Căcâlă!!!

            Și toate celelalte cunoscătoare, aflate de față, o aprobară, fățis sau pe furiș.