Căcâlă
Bibu Coman, zis Căcâlă, avea doi
boi: Priam și Nărodu.Unul de „hăis”, celălalt de „cea”. Zicea lumea că erau cei mai mari boi,din zece
sate-nvecinate. Priam era negru și fioros iar Nărodu era gălbui și era ciacâr,
cu ochiul stâng verde și celălalt albastru.Boul ăsta avea o privire…bovină,
caldă și luminoasă.Numai rău nu părea a fi, bietul bou.
După vorba că, așa cum e turcul,tot
la fel e și pistolul,așa și stăpânul boilor,Bibu Coman, era o huidumă de vreo
150 de kg.,înalt cât cumpăna fântânii, împodobit cu o chelie ca luna plină, de
ți se părea, vara, că e înconjurat de o aureolă desenată de soare cu sfințenie.
Cu profilul lui de butie, Căcâlă, umbla mai tot timpul anului îmbrăcat într-un
cămășoi de in, lung, până dincolo de genunchi, cusut pe la guler, pe la mâneci
și o țâră pe spărtura pieptului,cu flori, cu muște și cu desene fantastice sau tradiționale, meșterite cu arnici roșu, galben și negru. Păreau niște
brâuri țărănești, mari, pe măsura cămășoiului, puse acolo să contrasteze,
într-un fel ciudat, cu restul acoperământului, care fusese alb, numai în ziua
în care i l-a terminat de cusut nevasta proprietarului, Nela lu’ Hodoroagă, după cum i se spunea lui taică-său. Iarna, pe
sub cămășoi, mai purta niște nădragi negri, de dimie, cârpăciți peste tot, care
se încăpățânau să-i țină de cald posesorului însă vara, amintiții nădragi,
dispăreau din peisaj,Căcâlă purtându-și cămășoiul direct pe pielea goală.
În
comparație cu el, biata nevastă-sa, redenumită după căsătorie,după obiceiul
locului, din Nela lu’Hodoroagă ‒Nela lu’Căcâlă, era o mână de om (sau de femeie), că abia îi ajungea lui Bibu până
deasupra buricului. Era ogârjită, cu fața arsă de soare și pătată pe la frunte,
cu părul rar și lipicios, lăsat să cadă,
în dezordine, în bucle cânepii,
spălăcite, de-o parte și de alta a feței, scurse slinos, ca lăturile, de sub basmaua înflorată.
Ansamblul descris aici, conținea o figură, desprinsă parcă din plăsmuirile
zugrăvite pe post de sfinți, de către pictorii vechi de biserici pe
iconostasuri, fiind alungită și o idee strâmbă, către dreapta, cu gura zgâită
într-un zâmbet hidos, permanent, după ce-i rupsese calul lui taică-său falca
stângă, cu copita, când era mai tânără și biata femeie, apucase să se vindece
așa. Barba îi era ascuțită și despicată spre vârf ca o rangă și, cum femeia se
afla pe la vreo cincizeci de ani, îi crescuseră
pe ea o cunună de floci gălbui, răsuciți și chiar grizonați, unii dintre
ei, pe care deținătoarea nu se sinchisea nicicum să și-i smulgă ori să și-i
taie, de-ți venea să crezi că-i ține așa dinadins. Avea sprâncenele stufoase ca
o cucuvea,sburlite și arcuite spre rădăcina nasului, coborâte, în clin, către
urechi ‒ bolte ciudate, păroase, sub care tronau doi ochi mici și sclipitori,
vioi dar ciacâri, întocmai ca ai boului Nărodu.
De
multe ori, Căcâlă o mai otrăvea pe biata femeie și-i reproșa:
‒Fă, ‘tu-ți așa- și- pă- dâncolo, parcă nu-mi pare rău că nu ai
făcut copii cu mine. Când mă uit la Nărodu și văd cât de bine semănați,
câteodată mă gândesc că el e copilu’ tău, că prea e la fel de urât și dă bleg
ca tine.
Biata
femeie ofta și nu zicea nimic. Încerca să-l fixeze cu privirea, să-l săgeteze a
reproș, lucru nu tocmai ușor pentru ea, având în vedere că, săraca, avea și
privirile încrucișate către vârful nasului. Era tăcută și abia mormăia câte un
răspuns, la bodogănelile lui Căcâlă, preferând să-l înjure în gând, liberă și
cu poftă, de morți, neamuri și Dumnezei.
Când plecau cu boii în sat ori la muncă, Nela mergea pe jos, pe lângă
boi, iar butoiul de osânză de Căcâlă se
așeza în căruță. Vara, când se deplasau așa, Căcâlă avea mare plăcere să-și
ridice poalele cămășoiului și să lase să-i intre la boașe aerul cât de cât
răcoros, printre rosturile celor trei blăni late și groase de jugastru, care
țineau loc de fund al căruței. Își ascundea chelia sub o pălărie roasă de paie,
găurită ici-și-acolo și zâmbea tâmp și candid, de sub ea, când aerul răcoros îi
mângâia bărbăția și anexele.
Într-o astfel de zi, când mergeau în felul descris mai sus, dinspre
Pițigaie spre Burlui, se întâlniră pe drum cu nunta. Se măritase Măria lu’
Stăimereu cu Gogu lu’ Cipic și acum venea mireasa cu alai
la fântâna lui Oprițescu, să facă obiceiul udatului. Nela, cum a
ochit alaiul de nuntă, s-a gândit să evite întâlnirea și a făcut hăis cu boii,
pe ulița lui Pâtpâdâc. Nici nu apucase bine să termine manevra, că odată îl
auzi răcnind, ca din cazanul dracilor, pe Căcâlă:
‒ Ceeaaaaaaa!ceaaaaa boii, Ioanăăă, că-mi
prinsăși coaiele-n blană!...
Biata muiere s-a uzmit, cu
toată puterea ei, către Nărodu, care l-a împins pe Priam și s-au smucit amândoi
spre cea, eliberîndu-i bijuteriile lui Căcâlă. Femeia asta, pentru care râsul era o delicatesă, când îi văzu ochii beliți de
disperare lui bărbatu-său, o bufni un râs diabolic și eliberator, chintesența
tuturor suferințelor sale înăbușite și bine ascunse. Râdea în sughițuri,
se ținea cu mâinile amândouă de burtă și
îi curgeau, și mucii, și lacrimile. Se înroșise la față, căpătând un aer
tineresc iar lumina asta, aprinsă pe chipul ei, o făcea puțin mai frumușică.
În
timpul acesta, cum s-a văzut eliberat de strânsoarea crudă, huiduma de Căcâlă a
sărit‒glonț din căruță, și-a ridicat poalele cămășoiului în brâu și căuta
disperat ceva rece sau ud, încercând să-și liniștească durerea. Și, cum singura
și cea mai apropiată sursă de „rece” și „ud” era apa din ciutura, cu care venea
să ude mireasa, Căcâlă se repezi, înnebunit și orbit de durere, ii smulse
miresei găleata din mână și începu să-și arunce, cu snopul de busuioc , cu apa
binefăcătoare pe sensibilul loc vătămat, zâmbind mulțumit, indiferent la
râsetele și chicotelile din jurul lui. Dintre
martorii evenimentului, ăia mai tineri râdeau nebunește, mireasa leșinase,
de formă, că, vezi Doamne, ea nu mai văzuse mătărângi, cu toate că se uita pe
sub ochi, să vadă minunăția, iar babele și muierile, mai trecute prin viață,
din alai, își făceau cruce, scuipând în sân, ținându-și cu greu râsul, dar
nu-și dezlipeau niciuna ochii de pe podoaba lui Căcâlă, pe care o priveau
admirativ ca pe-o znamenie. Una mai hâtră și mai curajoasă, Marița lui Coredie,
îndrăzni și zise:
‒ Auzi, fă?
Să fiu a dracu’
cu tătășeii lu’
tata, acum înțeleg eu, de ce a stat o viață strâmba asta de Nela, cu urâtania de Căcâlă!!!
Și toate celelalte cunoscătoare,
aflate de față, o aprobară, fățis sau pe furiș.
